O valoare poetica irecuperabila

     Ar fi fost un gest lamentabil din partea mea daca nu as fi scris, in aceste momente de tristete timp in care cu toti am observat, asa cum o facem de obicei mai tarziu, acuratetea fata de patrie cu care marile valori sunt inzestrate, referitor la Adrian Paunescu. Un intelectual languros, care le oferea un strop de fericire parintilor nostrii.Din pacate, majoritatea oamenilor de acum, printre care recunosc, si eu, observa daruinta unor minti meticuloase tocmai dupa ce acestea nu se mai afla printre noi. Faptul ca acesti scriitori fac totul pentru a-i ferici pe altii, denota dragostea, respectul fata de propria persoana precum si de urmasii lor.

       Adrian Paunescu aducea zambetul pe buze tinerilor in curs de dezvoltare, recitandu-le despre adevarata ratiune de a trai si felul in care trebuie privite lucrurile care li se intampla, in cadrul Cenaclului Flacara, sustinut pe atunci in fiecare saptamana in cate un oras din tara.Taria ce a dovedit-o pe patul de spital, scriind o poezie absolut superba, randuri ce ne arata ca era constient de pierderea sa, este de-a dreptul crunta, dar plina de integritate. Citind aceste versuri, costat ca Romania a avut valori si mai are in continuare, numai ca noi ambitiosii si egoistii de rand nu ne exprimam recunostinta fata de ele. Mai multe cuvinte nu pot spune, intrucat nu l-am cunoscut in mod direct pe acest geniu al poeziei, poate mai multe ar avea de spus insusi parintii nostrii, insa acum las versurile sa graiasca...

De la un cardiac, cordial

De-aicea, de pe patul de spital,

Pe care mă găsesc de vreme lungă,

Consider ca e-un gest profund moral

Cuvântul meu la voi să mai ajungă.

Mă monitorizează paznici minimi,

Din maxima profesorului grijă,

În jurul obositei mele inimi

Să nu mă mai ajungă nicio schijă.

Aud o ambulanţă revenind,

Cu cine ştie ce bolnav aicea,

Alarma mi se pare un colind

Cu care se tratează cicatricea.

Purtati-vă de grijă, fraţii mei,

Păziti-vă şi inima, şi gândul,

De nu doriţi să vină anii grei,

Spitalul de urgenţă implorându-l.

Eu vă salut de-a dreptul cordial,

De-a dreptul cardiac, precum se ştie,

Recunoscând că patul de spital

Nu-i o alarmă, ci o garanţie.

Vă văd pe toţi mai buni şi mai umani,

Eu însumi sunt mai omenos în toate,

Dă-mi, Doamne, viaţă, încă nişte ani

Şi ţării mele minimă dreptate!